Sonetul XVII

Sonetul XVII

Nu te iubesc fiincă eşti ruie ca sarea, topazul,
sau ca săgeta de carne ce stârneşte focul;
te iubesc aşa cum anumite lucruri obscure
se iubesc: în secret, între umbră şi suflet.

Te iubesc cum iubesc planta ce nu se-mpodobeşte,
luminată din adanc de florile nenăscute,
şi, hrănită de dragostea ce se ascunde în mine,
îşi revarsă aroma vie asupra pământului.

Te iubesc fără să ştiu de ce, unde şi cum,
te iubesc fără ocolişuri şi fără orgolii deşarte:
te iubesc fiindcă n-am învăţat să iubesc altfel

decât absolut: dacă tu nu eşti nici eu nu sunt,
atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu
devine mâna mea şi-ţi închid ochii cu somnul meu.

De dragoste

De dragoste
Nichita Stanescu

Ea sta plictisita si foarte frumoasa
parul ei negru este supărat
mâna ei luminoasa
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat si pe sine
cum atîrna pe ceafa scaunului.

Eu mă îneci în lumină
si scrisnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gura,
dar ea ştie ca eu nu rîd,
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea sta plictisită si foarte frumoasă
si eu numai pentru ea trăiesc
în lumea furioasă
de sub ceresc.