Sonetul XVII
Nu te iubesc fiincă eşti ruie ca sarea, topazul,
sau ca săgeta de carne ce stârneşte focul;
te iubesc aşa cum anumite lucruri obscure
se iubesc: în secret, între umbră şi suflet.
Te iubesc cum iubesc planta ce nu se-mpodobeşte,
luminată din adanc de florile nenăscute,
şi, hrănită de dragostea ce se ascunde în mine,
îşi revarsă aroma vie asupra pământului.
Te iubesc fără să ştiu de ce, unde şi cum,
te iubesc fără ocolişuri şi fără orgolii deşarte:
te iubesc fiindcă n-am învăţat să iubesc altfel
decât absolut: dacă tu nu eşti nici eu nu sunt,
atât de aproape încât mâna ta pe pieptul meu
devine mâna mea şi-ţi închid ochii cu somnul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu